Drumul spre Bucuresti a pornit chiar din centrul orasului, pe autostrada ce taie in doua orasul. Astfel Belgradul ofera un farmec specific prin aceasta survonare in viteza fara oprire prin contextul citadin. Deoarece autostrada era la un nivel mai jos decat cladirile din stanga si dreapta ei, era izolata fonic cat de cat iar blocurile mari se puteau observa. Acest peisaj de gri aducea a secventa cu autostrada suspendata din filmul Solaris a lui Andrei Tarkovsky. Incetul cu incetul am iesit din oras si am patruns in Serbia de "tara".
Dealurile au inceput sa predomine peisajul si deasemenea padurile. Atmosfera era superba, vremea era racoroasa si am luat-o spre sud pe autostrada in speranta de a ajunge la Drobeta Turnu Severin, mai exact la Portile de Fier. Acum la cald analizand ar fi fost mai benefic un drum mai lung catre Timisoara, dar sigur. Insa am ales necunsocutul. De pe autostrada trebuia sa te abati pe drumuri locale ca sa ajungi pe malul Dunarii. Astfel in jurul localitatii Velika Plana am iesit de pe autostrada si am tinut-o spre Est. La inceput, primele sate prin care am trecut mi s-au parut foarte saracacioase, ca cele din Bulgaria, insa dupa am fost uimit. A urmat cu cat ma deplasam spre Dunare o serie de sate cu case mari si moderne. Probabil casele erau facute si cu bani ale sarbilor din afara, deoarece greu se explica frumusetea lor. Deasemenea casele erau concepute a fi case de familii mari, de fermieri, deoarece in preajma oricarei din acest fel de casa era si un teren in spate intretinut.
Tinand-o spre Dunare am ajuns intr-o localitate mai ciudata, si anume Majdanpek. Langa acesta se afla o mare cariera, aparent parasita sau cu activitate redusa si pe langa care era si drumul. Peisajul era foarte interesant, rapa din dreapta drumului fiind adanca (cariera era foarte mare). Orasul parea aproape parasit, avea niste blocuri in centru si chair un hotel, insa atmosfera era tot de oras regional izolat, cu gloria aflata in trecutul comunist.
Din Majdanpek urmatorul stop trebuia sa fie pe malul Dunarii insa era un singur drum, regional (deci nu national) care ducea spre Stara Oreskovica. Astfel am pornit pe un drum pustiu cu o banda si jumatate latime, cu un astfalt pietrificat vechi parca din anii '60 demn de filmele cu Louis de Funes, pe care circulau citroenurile maicutelor. Drumul o lua prin dealuri abrupte astfel in dreapta drumului stramt era prapastie. Eram in plina padure si singur pe o raza destul de mare. Masina nu putea merge cu mai mult de 40 de km datorita continuei ondulari a drumului si starii lui invechite. Din cand in cand in dreapta drumului in loc de padure aparea o vale intinsa si luminata ca intr-un film de a lui Emil Kusturica. Marea mea mirare sa gasesc chiar si o ferma in una din vai. Cu siguranta omul acela este un fericit al vietii numai prin simplitatea ei.
Dupa 40 de km coboram spre malul Dunarii si se vedea malul romanesc. Din padure am iesit brusc cu vedere asupra dealurilor de mici dimensiune ale Romaniei, a fost pur si simplu un peisaj superb. Dupa in 5 km am iesit pe soseaua de-a lungul Dunarii.
Aceasta zona din estul Serbiei spre granita cu Romania s-a dovedit in continuare o zona retrasa si izolata din toate punctele de vedere. Reiese cel mai bine prin drumuri si poate dovedi si partea economica, neexistand un oras mare, centru economic prin zona. Asadar in continuare drumul s-a dovedit a fi mai bun decat cel regional, fiind national insa tot neingrijit. Daca drumul romanesc de pe malul Dunarii avea protectie pentru caderea de bolovani, in Serbia domina cadrul natural. Astfel peretele din dreapta drumului era numai din stanca fara beton pus la baza, si deasemenea existau si atentionari de genul: "Risc de cadere de bolovani". Pana si tunelele erau in stare naturala, fiind sapate, fara iluminare sau beton in ele. Insa tot acest peisaj lipsit de modernism avea farmecul ei.
Acum pot spune ca mi-e dor de Belgrad si Serbia, chiar mi-au lasat un gust dulce pe buze si sper sa mai apuc de vizitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu